Articole

Ne place să mâncăm dar să nu îmbătrânim în bucătărie gătind şi curăţând cu orele. Perfect logic, şi de ce am face treaba asta, dacă există o metodă de gătit care să îmbine utilul cu plăcutul, cu “gustosul”, cu “sănătosul” şi cu “rapidul”, în deplină siguranţă?

Exact, n-are rost atâta vreme cât se poate găti sub presiune cu ajutorul unei oale speciale, nu sub presiunea timpului.

Concret, cu ce “se mănâncă” o oală sub presiune?

Din punct de vedere tehnic, o oală sub presiune este …o oală pentru gătit, prevăzută însă cu un capac special, care o etanşează şi care nu permite eliberarea aburului din aceasta. Lichidul din oala fierbe, iar cum aburul nu are unde să plece, se supără şi pune presiune. Creşterea presiunii este direct corelată cu creşterea temperaturii ṣi reducerea timpului de gatit.

• Se depăşesc limitele unei “fierbinţeli” obişnuite.

În general, apa care fierbe nu are cum să depăşească 100°C, indiferent cât de puternică este flacăra de sub oală. Conform regulilor fizicii, în cazul oalei sub presiune, temperatura poate ajunge totuşi la 121°C, fapt care reduce automat timpul de gătire. Capacul etanşat împiedică eliberarea vaporilor de apă şi implicit a căldurii, astfel încât fierberea este menţinută la cota maximă atât pe flacără mare, cât şi pe flacără mică.  

Ca fapt divers, metodele de gătit “umede” (cum ar fi gătirea la foc mic, fierberea şi gătirea la abur) transferă căldura mai eficient decât metodele de gătit “uscate” (sotarea, coacerea şi prăjirea).

• Treaba se mişcă iute.

În oala sub presiune mâncarea se găteşte mult mai rapid, cu până la 70%. De exemplu, năutul este gata în 13 minute sub presiune, în loc de o oră şi jumătate, o friptură foarte fragedă este gata în 30 de minute în loc de 1,5-2 ore, cartofii în 10 minute în loc de 45 de minute şi marea majoritate a celorlalte legume au nevoie de 5 minute sau chiar mai puţin, să fie perfect gătite!

• Salvează energie şi este eficientă.

Capacul sigilat implică un timp mai scurt de gătire, care presupune automat folosirea de mai puţin combustibil. De asemenea, oala sub presiune are nevoie de mai puţină căldură: se poate folosi flacăra mică la gătitul sub presiune, spre deosebire de flacăra medie sau mare folosită la gătitul tradiţional.

Acest lucru înseamnă că mâncarea gătită în oala sub presiune foloseşte cu 50% mai puţină energie decât în cazul gătirii tradiţionale. Putem spune că economiserea de energie este similară cu cea a trecerii de la becurile tradiţionale la cele economice.

• Sănătate, că-i mai bună decât toate.

Ideea este să păstrezi vitaminele în mâncare, nu să le laşi să se evapore! Legumele gătite sub presiune pierd foarte puţine vitamine, minerale, gust şi culoare în comparaţie cu situaţia în care le fierbi în mod obişnuit. Chestiile astea bune pentru organism rămân în mâncare pentru că le opreşte din drum capacul sigilat, prin minimizarea evaporării.

Apoi, oala sub presiune are nevoie de mai puţin lichid de gătire şi elimină tot oxigenul în timpul presurizării (deci, ingredientele nu oxidează). Practic, legumele sunt instant gătite – stând mult mai puţin timp în oala sub presiune decât în cazul în care îl petrec fierbând înnăbuşit sau nu. Timpul mai scurt de gătire reduce impactul pe care l-ar avea în mod obişnuit căldura ridicată asupra vitaminelor.

Spre deosebire de gătitul la cuptorul cu microunde, gătitul sub presiune este un proces complet natural. În loc să distrugă mâncarea, gătitul sub presiune valorifică puterea presiunii atmosferice şi o foloseşte “comasat”, direct pe flacără – aceasta este diferenţa pe care o simţi atunci când urci un munte sau când găteşti la nivelul mării versus la 1500 metri altitudine.

Moduri în care o poţi pune la treabă

Oala sub presiune poate fi folosită la gătirea legumelor, cărnii, fructelor, peştelui, cerealelor şi este renumită pentru cât de repede găteşte fasolea!

Aceasta îţi lasă libertatea de exprimare culinară şi te încurajează să găteşti cum simţi şi cum vrei:

• Călire/Sotare: acesta este primul pas în cazul multor reţete, şi se poate face înainte de aşezarea capacului;
• Fierbere rapidă: se acoperă pe jumătate ingredientele, cu apă, apoi se fixează capacul;
• La abur: se plasează capacul peste oală nefixat sau se poate folosi un coş metalic reglabil special pentru gătitul la abur;
• Fierbere înnăbuşită: se călesc/sotează ingredientele, se adaugă un lichid (apă, vin, lapte, supă, borş), apoi se fixează capacul;
• La abur şi presiune: se aruncă toate ingredientele în oală şi se sigilează, fixând capacul;
• Bain-Marie: se toarnă o cană cu apă, se plasează un coş pentru gătitul la abur, iar în el un vas rezistent la căldură (din inox, ceramică, silicon), evident, la întunericul creat de capacul fixat;
• Conservare: oala se poate folosi pe post de sterilizator al borcanelor de gem, zacuscă sau alte preparate, fără capacul plasat;
• Conservare sub presiune: oala se poate folosi pe post de sterilizator, la abur, aşezând borcanele în coşul de gătit la abur;

Atunci când ai un dubiu legat de folosirea sau nu a oalei sub presiune la gătirea unui anumit fel de mâncare, regula de aur este: orice merge fiert, gătit la abur sau călit, poate fi gătit sub presiune!

Cât de sănătoase sunt vasele în care gătești?
Vezi articol

Știința vaselor de gătit: ce înseamnă 3-ply, 5-ply, 7-ply
Vezi articol

Gătitul la aburi Vezi articol

8 produse de nelipsit din orice bucătărie
Vezi articol

O alimentație sănătoasă depinde, în primul rând, de dieta, de alimentele pe care le consumăm zilnic, dar și de modul în care aceste alimente sunt gătite.

Gătitul cu abur este una dintre cele mai sănătoase alegeri în acest sens. Una dintre cele mai vechi metode de gătit, inventată odată cu apariția focului (când mâncarea era gătită deasupra izvoarelor termale sau a pietrelor încinse la soare), gătitul cu abur este o metodă foarte des folosită în majoritatea bucătăriilor tradiționale.

Se spune că mâncarea se gustă mai întâi cu privirea, motiv pentru care pregătirea cu atenţie a mesei este o parte esenţială a succesului unei cine festive. Dacă modul de servire al preparatelor nu este de tipul bufetului suedez, cu vesela şi tacâmurile spălate, uscate şi aşezate la un loc, atunci ele trebuie aşezate pe masă, respectând nişte reguli simple.

Sărbătorile stau întotdeauna sub semnul bucuriei şi al reuniunilor de familie în jurul meselor încărcate cu bucate tradiţionale româneşti, dintre care face parte negreşit şi Cozonacul.

Deşi se spune că “întotdeauna este mai bună mâncarea în sat”, pentru că fiecare gospodină are secretele sale, câteva trucuri simple pot să spulbere mitul, cel puţin în cazul cozonacului tău. La cât de gustos va ieşi, va umbla repede vorba şi te vei trezi cu mai mulţi invitaţi neaşteptaţi. ;)

Sărbătorile ne adună mereu împreună în bucurie, în jurul mesei şi a bradului împodobit, dar pentru ca totul să respire aerul festiv presupune ca cineva să se ocupe de fiecare amănunt.

Gospodinele (mai ales) sunt cele care ştiu cel mai bine ce înseamnă munca de culise la pregătirea mesei de Crăciun sau de Revelion, iar pentru ca totul să decurgă fără stres este nevoie de organizarea timpului şi a activităţilor.

Simplu şi frumos, dar mai ales “acasă” – sfaturi ṣi tehnici care vor face ca tot ce pregăteşti dulce să arate ca la cofetărie. Vino alături de noi să descoperi, pas cu pas, cât de simplă ṣi de distractivă poate fi decorarea prăjiturilor de Crăciun.

Este 1 Decembrie şi fiind Ziua noastră Naţională fără dubiu că o sărbătorim şi prin bucate tradiţionale româneşti.

Dar care sunt acestea, cât sunt ele de tradiţionale, în ce măsură ne aparţin şi de când?

În primul rând, despre ceva cu totul românesc, atestat documentar în acte oficiale putem vorbi de relativ puţin timp, din 1862 încoace, de la Mica Unire sub Alexandru Ioan Cuza. Numele de “România” şi de “român” a apărut după unirea politică a Moldovei şi a Ţării Româneşti, deci tot ce a fost înainte de acest fapt istoric a purtat în bucătărie nume aferente regiunilor din care este compusă ţara noastră, nume care se păstrează şi astăzi.

Nu întâmplător denumirile unor feluri de mâncare populare la noi includ regiunea de provenienţă, exprimând particularităţile lor: moldovenească, ardelenească, muntenească, dobrogeană. În susţinerea acestei idei avem, de exemplu, borş moldovenesc, bulz ardelenesc, tocană muntenească sau cacik dobrogean.

Nu se poate spune însă cu precizie când a apărut mâncarea autentic-românească, sau mai bine spus, nu se poate delimita istoric ce ne aparţine 100%, pentru că de-a lungul timpului totul s-a petrecut sub formă de melanj continuu, la nivel cultural, lingvistic şi gastronomic. Acest fenomen este valabil în istoria oricărui popor, mai ales că în trecut migraţiile erau un mod de viaţă.

Totuşi există dovezi că în spaţiul carpato-danubiano-pontic, mâncarea noastră îşi are izvoarele în primul rând la geto-daci, romani, celţi, apoi mai târziu la otomani, sârbi, ruşi, austrieci, germani, francezi, italieni, etc.

Cercetările arheologice arată că, în neolitic, oamenii cultivau pe teritoriul de azi al României, grâu (mai multe specii decât azi), orz, ovăz, secară şi mei, aşa că mămăliga noastră are o istorie relativ scurtă, de aproximativ 350 de ani, la ceva vreme după ce porumbul a fost adus din America şi a înlocuit definitiv meiul pe care îl foloseam la pregătirea mămăligii.

Aşadar, o influenţă importantă şi de bun augur în gastronomia europeană (implicit românească) a avut-o descoperirea Americii de către Cristofor Columb (1492), aducându-se mai întâi în Europa de Vest ingrediente care până atunci nu existau: porumb, fasole, roşii, ardei, cartofi, dovleac, floarea-soarelui, cacao şi alte câteva zeci de soiuri de plante comestibile. Drept urmare, reţetele s-au diversificat şi au început să circule peste tot, nestingherite şi fără vize.

Cu toate că au o tradiţie bine împământenită la noi şi în ciuda aşteptărilor, sarmalele, mămăliga, ciorba şi mititeii nu sunt totuşi invenţii pur româneşti, deşi unele surse internaţionale gastronomice ne menţionează ca fiind inventatorii lor.

Suntem apreciaţi fără dubiu oriunde în lume pentru modul inventiv şi savuros în care combinăm ingredientele, deci implicit pentru gusturile bogate pe care ne place să le dăm tuturor felurilor de mâncare. Practic, fără modestie, tot ce mai există asemănător, nu poate fi comparat cu ce oferim noi. ;)

Spre bucuria noastră, în Larousse şi “Dictionary of Classical and Modern Cookery” următoarele feluri de mâncare sunt considerate autentic româneşti: ardei umpluţi, brânză telemea din oaie (plus vacă sau bivoliţă), ciorbă: de văcuţă, pasăre, peşte, perişoare, potroace, burtă, rădăuţeană, bănăţeană, ardelenească de carne de porc afumată, ardelenească de cartofi cu tarhon, ciulama de pui, ghiveci călugăresc, iahnie de fasole, iahnie de ciuperci, mămăligă, mititei, musaca de vinete, ochiuri româneşti pe mămăligă, papanaşi cu smântână, perişoare cu verdeaţă, pastramă, plachie de crap, plăcintă dobrogeană, plăcintă moldovenească (poale-n brâu), raţă cu castraveţi muraţi, raţă pe varză, salată de icre (crap, ştiucă), salată de vinete, salată de boeuf cu maioneză, saramură de peşte (crap, biban), sarmale în foi de varză (plus în foi de viţă şi în foi de spanac), şerbet de trandafiri, tocană cu mămăligă, tochitură, vinete împănate cu usturoi, cârnaţi (de Pleşcoi, cârnaţi afumaţi), tobă, slănină afumată, bulzul cu brânză de burduf, varză a-la- Cluj, fasole cu afumătură, cozonac, dovleac copt, drob, zacuscă (de ghebe, de vinete), piftie.

Şi lista este mult mai lungă, dacă am răsfoi mai multe surse decât cele menţionate şi dacă ne gândim că fiecare bucătărie are propriile secrete, plus variaţii pe aceleaşi teme.

Ca fapt divers, în susţinerea gusturilor româneşti autentice, se pare că dintre toate legumele, cel mai mult ne place porcul. ;) Cel puţin aşa arată cifrele - jumătate din carnea consumată de români este cea de porc, deşi din punct de vedere istoric, pe teritoriul ţării noastre creşterea caprelor, a oilor şi a vacilor a precedat, se pare, creşterea porcilor.

În ansamblu, ne definesc felurile de mâncare care sunt strâns legate de evenimentele importante din timpul anului (revelionul, de exemplu) şi sunt influenţate de anotimpuri, de regiuni sau de religie. De exemplu, avem mâncare specifică de Crăciun – dintre care amintim preparatele din porc şi cozonacul, de Paşti – când nu lipseşte friptura de miel şi pasca, mucenicii, mâncarea de post sau cea specifică unor situaţii cu implicări religioase: la praznice şi înmormântări - coliva.

Tradiţiile, obiceiurile şi superstiţiile au de asemenea un cuvânt de spus în bucătărie, influenţând nu de puţine ori meniurile. Un exemplu apropiat este noaptea Sfântului Andrei (30 noiembrie), care deşi este o sărbătoare creştină, este un prilej de practică “ocultă”, cu turte sărate frământate pentru aflarea ursitului fetelor de măritat şi cu feluri de mâncare în care usturoiul este ingredientul cheie.

Aşadar, tradiţionalul culinar românesc este o legendă şi o epopee în sine, un tot complex, un tot compus din ce se găteşte frecvent şi cu drag la noi, care a rezistat câteva generaţii - zeci de ani şi pe care l-am primit moştenire.

Mai departe îl vom lăsa mai bogat, reinventat, păstrând însă baza de preparare nemodificată, pentru că “tot ce-i românesc, nu piere”. Mai ales dacă porneşte din inimă şi din bucătărie. ;)

15 cadouri de sărbători pentru cofetarii amatori
Vezi articol

Sarbatori fara stress
Vezi articol

Fiecare Vin cu Paharul lui
Vezi articol

Paharele iubitorului de bere
Vezi articol

Unora le place, altora nu, dar bine sigur face!

Aparent banalul si plebeul usturoi are o poveste mult mai lunga decat s-ar crede. Exista in traditia populara romaneasca curiozitati picante, o intreaga mitologie, dar si o intreaga farmacologie a usturoiului.

Filmele horror ne-au obisnuit astazi cu alergia la usturoi a vampirilor de toate categoriile. Credinta ca Usturoiul alunga prezentele malefice este foarte raspandita in Occident, dar nu lipseste nici de pe la noi. Noaptea de 29 spre 30 noiembrie era considerata in mediile traditionale drept „Noaptea strigoilor“: acestia se razboiau intre ei, dar nu le dadeau pace nici oamenilor vii, care-si luau diferite masuri de precautie, printre care si asa-numitul „Pazit al usturoiului“ (un fel de noapte de veghe printre funii de usturoi, cu mancare, bautura si joc, la care luau parte indeosebi flacaii si fetele). Astfel vegheat, usturoiul te ferea peste an de tot raul strigoilor, capata virtuti lecuitoare deosebite, iar oamenii prevazatori il luau cu ei cand plecau la drum lung, consumandu-l cu masura. Funii de usturoi se puneau in „noptile nelegiuite“, pana la cantatul cocosilor, si pe la usi, ferestre, grinzi, porti, iar pe alocuri si prin grajdurile vitelor. In prelungirea acestei nopti, ziua de SantAndrei era socotita si ea primejdioasa: lupii isi puteau „vedea coada“ singura data in an si ieseau in haite dupa prada. Oamenii nu erau doar in pericolul de a fi mancati de vii, ci si in acela de a se preface in varcolaci (de care tot usturoiul te putea feri, dimpreuna cu rugaciunile catre Sf. Andrei, considerat un fel de patron al lupilor).

Dincolo de functia lui propriu-zis magica, s-a spus ca usturoiul este o planta care ar putea inlocui farmacii intregi. In general, homeopatii (medicii naturisti) recomanda usturoiul pentru stimularea circulatiei, scaderea tensiunii, prevenirea cancerului sau a bolilor contagioase (efect in care usturoiul este concurat de ceapa). Dupa unii, ar fi si un bun antidiabetic. Aplicat exterior, in cataplasme, potoleste de minune reumatismul si diferitele nevralgii. Consumat curent, ca atare sau in felurite bucate, intretine o stare de sanatate generala si ar avea chiar rol energizant, singurele cusururi ramanand acela ca poate pricinui arsuri la stomac si ca strica mediul ambiant, cu sau fara voia consumatorului.

Sa nu cumva sa ramai fara usturoi ...

Atunci când vrei să cumperi căpăţâni de usturoi, alege-le pe cele ferme, bombate, fără porţiuni moi, cu “hârtia” lor subţire intactă, fără pete şi fără semne de încolţire.

Soiurile şi culorile în care există usturoiul sunt variate (alb, roz, violet), se găsesc în stare proaspătă cam tot anul, dar şi în alte forme: pudră, ulei, piure sau fulgi.

Usturoi “românesc”– usturoiul cu tulpina moale şi subţire se găseşte cel mai frecvent în piaţă sau în supermarketuri. Culoarea învelişului este albă, gustul variază de la slab la intens şi poate fi păstrat un timp mai îndelungat faţă de alte tipuri de usturoi. Tulpina moale şi subţire îţi permite să împleteşti acest tip de usturoi în funii, iar o căpăţână adună în mod obişnuit 12-16 căţei la un loc.

Rocambole (Usturoi de Egipt) – asemănător cu usturoiul cu tulpina moale şi subţire este un soi de usturoi cu tulpina groasă şi rigidă, în jurul căreia cresc căţei (4-12) aproape identici, cam de aceeaşi dimensiune. Căţeii nu sunt foarte protejaţi de învelişul de “hârtie”care este fragil, aşa că există riscul să se desprindă foarte uşor dacă nu sunt manevraţi cu atenţie. Când este verde, tulpina acestui soi de usturoi se încheie cu flori.

Usturoi Elefant (spaniol, gigantic) – aşa cum îi spune şi numele, acest tip de usturoi are 6-8 căţei care sunt de 2 sau de 3 ori mai mari decât căţeii de usturoi obişnuit. Cu toate că sunt mai mari, căţeii au o culoare gălbuie şi un gust mai puţin intens, putând fi feliaţi şi adăugaţi în salate.

Usturoi verde – usturoiul verde se recoltează când este imatur, are gustul specific, dar fără iuţeala usturoiului matur. Poate fi consumat în salate, la fel ca ceapa verde sau arpagicul, dar poate fi folosit la gătit exact la fel ca usturoiul matur, cu rezultate mai puţin aromate. Este bine să fie consumat la scurt timp după ce este recoltat, pentru că rezistă mai puţin timp depozitat (în frigider 3-4 zile), în comparaţie cu usturoiul matur.

Desi celor de azi le cam pute, el ramane un ingredient extrem de pretuit in bucataria traditionala romaneasca. Ca să nu spunem că, în general, fripturile nu sunt fripturi fără el.

Produse recomandate:

Presa usturoi, 18,5 cm - Kitchen Craft

45 lei

Vezi produsul

Mojar cu pistil - Kitchen Craft

133 lei

Vezi produsul

Curatator de usturoi - Kitchen Craft

19 lei

Vezi produsul

Ustensila tocat cu doua lame 17 cm - Westmark

68 lei

Vezi produsul

8 produse de nelipsit din orice bucătărie
Vezi articol

Complimente pentru condimente
Vezi articol

Salată de noodles cu pui și usturoi
Vezi articol

Cartofi copţi cu usturoi şi rozmarin
Vezi articol

Iubim sufleurile! Au o textură pufoasă şi uşoară, de se topesc în gură, iar în diversitatea tipurilor de reţete sufleul poate juca rolul de desert, de fel principal şi de felul doi. Trebuie să ţinem seama că, pe cât sunt de gustoase, pe atât sunt de pretenţioase, iar precizia este necesară pas cu pas: de la pregătire la copt.

Hai să vedem cum putem să ne ajutăm sufleul să crească aşa cum ne dorim:

1. VASUL PENTRU SUFLEU – RAMEKINul

Vasul ar trebui să fie de dimensiuni medii, ca timpul de coacere să nu fie prea îndelungat şi pentru a se evita uscarea sufleului. Ceramica HR (High Resistance) a produselor Emile Henry distribuie căldura spre centrul sufleului, fapt care îl face moale şi pufos, fără a crea un înveliş exterior uscat.

2. PREGĂTIREA VASULUI

Se unge ramekinul cu o bucăţică de unt topit. Asigură-te că vasul este tapetat uniform şi că nu există amprente pe el, deoarece acestea vor împiedica sufleul să crească pe pereţii acestuia. În mod normal, compoziţia ar trebui să poată aluneca în timp ce creşte pe pereţii vasului, luând, în final, forma unui horn. Dacă pe anumite porţiuni nu este suficient unt, sufleul nu va creşte egal şi uniform.

Odată ce ai uns vasul cu unt, toarnă compoziţia pregătită în acesta, umplându-l ¾: aceasta este cantitatea ideală care se va coace perfect şi va arăta excelent atunci când îl vei scoate din cuptor.

3. PERFECT CRESCUT!

Niciodată să nu prepari compoziţia pentru sufleu cu gândul să o laşi să aştepte până o bagi la cuptor. Odată ce ai adăugat albuşurile de ou (în orice reţetă), sufleul trebuie băgat imediat la cuptorul preîncălzit la 180°C, iar primele minute sunt cruciale: nu deschide cuptorul în primele 15 minute! Toată umiditatea necesară creşterii sufleului se va elibera şi temperatura va scădea brusc: la fel şi sufleul, fără a mai putea să se ridice.

Plasează vasul cu sufleul în jumătatea inferioară a cuptorului: căldura degajată în partea inferioară a cuptorului va “împinge” sufleul şi-l va ajuta să crească, în timp ce căldura din partea superioară îl va ajuta să se coacă şi să se “aşeze”.

Pentru a vedea dacă sufleul este copt, trebuie să te uiţi pe geamul cuptorului. Ar trebui să fie galben auriu, perfect crescut şi cu o crustă frumoasă la suprafaţă.

Orice ai face, să nu înfigi un cuţit în vârful sufleului, pentru că îl va face să “cadă” irecuperabil!

Produse recomandate:

Set 2 boluri ramekin, Burgundy - Emile Henry

53 lei

Vezi produsul

Spatula 28 cm - Kitchen Craft

43 lei

Vezi produsul

Mixer Artisan 4.8L - KitchenAid

2790 lei

Vezi produsul

Vas pentru pudrat 750 ml - Kitchen Craft

55 lei

Vezi produsul

7 deserturi simple și spectaculoase în caz că nu-ți iese blatul de tort
Vezi articol

8 produse de nelipsit din orice bucătărie
Vezi articol

Ghidul aranjării desertului pe farfurie
Vezi articol

5 trucuri pentru a reduce grăsimea (și caloriile) din deserturi
Vezi articol

Istoria hamburgerului incepe inca din secolul XII, de pe vremea imparatului mongol Gingis Khan, care era decis sa cucereasca lumea cu o armata formata din fermieri mongoli, mici de statura, dar hotarati, care mergeau calare pe ponei. Acestia nici nu se gandeau sa plece la lupta inainte de a manca sau daca nu aveau ceva de mancare la ei. Astfel, in lungile expeditii de cucerire s-au obisnuit sa transporte carne tocata sub seaua poneilor, ca sa se mentina frageda si sa fie usor de luat cu o singura mana, cu cealalta continuand sa-si mane poneiul.